Rezultatele referendumului de luni sunt în, și propunerea de a da puteri dictatoriale președintelui uzurpator din Tunisia, Kais Saied, a primit un 94,7% âyesâ vot.



Este adevărat că doar o treime din cei cu drept de vot au făcut de fapt acest lucru și că majoritatea partidelor de opoziție au cerut boicotul. Dar nimeni nu a fost împiedicat să voteze: motivul pentru care opoziția le-a cerut susținătorilor să se abțină a fost că știau cât de rău vor pierde.



Cum a ajuns la asta? Cu unsprezece ani în urmă, Tunisia a fost locul de naștere al „Primăverii Arabe”, un val de revoluții democratice în mare parte non-violente în lumea arabă. Unii au fost înecați în sânge (Bahrain, Egipt), unii s-au transformat în războaie civile de lungă durată (Libia, Siria, Yemen), iar alții au fost pur și simplu pulverizați (Algeria, Maroc). Dar revoluția din Tunisia a supraviețuit.



Cu toate acestea, nu a prosperat. Tunisia a avut zece guverne în ultimii unsprezece ani, toate fiind paralizat de faptul că cel mai mare partid, cu mai mult de o treime din locurile în parlament, a fost un partid islamic numit Ennahda (Renaștere).



Grupul musulman legat de Fratia a fost moderat ca aceste lucruri merg în cercurile islamice, dar liderii săi au trăit în exil până la răsturnarea dictatorului de lungă guvernământ Zine al-Abidine Ben Ali în 2011. Acesta a capturat rapid o treime din voturi (majoritatea persoanelor în vârstă) și a devenit nucleul indispensabil al oricărei coaliții care speră să obțină o majoritate parlamentară.



Moderată, deși a fost, prioritățile islamice ale Ennahdaâs au făcut colaborarea cu oricare dintre partidele politice seculare un remorcher non-stop, astfel încât coalițiile nu au supraviețuit niciodată mult și foarte puțin s-au făcut. Economia a zdruncinat, șomajul a crescut și nu numai partidul islamic, ci democrația în general a fost cea care a primit vina.



Același proces s-a întâmplat în Egipt, cu excepția mult mai rapid. Revoluția democratică a reușit, dictatorul Hussein Mubarak a fost răsturnat în 2011 â și primele alegeri libere a adus un partid islamic la putere.



Din păcate, principiile Partidului Libertate şi Justiţie al Fraţilor Musulmani au făcut imposibilă colaborarea cu forţele democratice seculare, astfel că armata a făcut o alianţă cu democraţii seculari şi a răsturnat-o în 2013. Apoi i-a trădat și pe democrații seculari creduli, iar generalul Abdel Fatah el-Sisi a domnit de necontestat de atunci.



În Tunisia, în 2022, dictatorul în devenire este un fost profesor de drept, Kais Saied. El a fost ales președinte în urmă cu trei ani în alegeri libere și a domnit până în 2021 ca director executiv legitim și care respectă legea. Dar, pe măsură ce furia populară la parlamentul impas a crescut, el a văzut o oportunitate.



În iulie anul trecut, el l-a demis pe prim-ministru, a suspendat parlamentul și a început să se pronunțe prin decret. În urmă cu două luni, el și-a dat puterea de a concedia judecătorii ca voință și a demis cu promptitudine 57 dintre ei. Și luna aceasta a organizat referendumul constituțional care face ca toate aceste schimbări să fie permanente.



Formele și ritualurile democrației sunt respectate, dar noua realitate este un conducător autocratic care probabil își poate aranja propria realegere la nesfârșit â deși pentru a asigura nici o rezistență populară va trebui în cele din urmă să re-creeze vechiul stat polițienesc, de asemenea.



Adevărul trist este că Kais Saied, fost profesor de drept, are sprijinul marii majorități a celor unsprezece milioane de oameni din Tunisia pentru moment. Un sondaj de opinie recent a arătat că 81% dintre tunisieni preferă un lider puternic, iar 77% îi pasă dacă liderul respectiv este ales sau nu, atâta timp cât economia creează locuri de muncă și oferă un nivel de trai decent.



Același sondaj, realizat de „Arab Barometru”, o rețea de cercetare cu sediul la Universitatea Princeton, a constatat că majorități similare în favoarea dominației omului puternic există în aproape toate celelalte țări arabe. Într-o singură ţară vorbitoare de limbă arabă, Maroc, majoritatea oamenilor nu sunt de acord cu afirmaţia că o ţară are nevoie de un lider care poate âbend regulileâ pentru a obţine lucrurile de făcut.



Lumea arabă este cea mai puțin democratică regiune a lumii, deoarece arabii au ajuns să creadă că economia este slabă într-o democrație. Aceasta este o credință bizară, deoarece aproape toate țările cele mai bogate din lume sunt democrații, dar sună corect pentru arabi, deoarece democrațiile lor nu funcționează deloc bine.



Adevărul este că ei donât funcționează bine pentru arabi, deoarece democrațiile arabe sunt de obicei sabotate și adesea paralizate de concurența cu sumă zero dintre două mișcări revoluționare rivale, democratice și islamiste. Nu există o soluție pe termen scurt la asta.



Author

Gwynne Dyer is an independent journalist whose articles are published in 45 countries.

Gwynne Dyer